Somatizările – ce şi cum?
Gabriela Bărbulescu
Somatizările sunt reacţii ale corpului, manifestările lui, ca răspuns la neacceptarea, nerezolvarea problemelor reale de identitate, surmenaj, decompensarea sistemului nervos (al psihicului). Printre cele mai întâlnite psihosomatizări se numără astmul, cefaleea, enurezisul, ticurile, alergiile, gastrita, ulcerul, psoriazisul, dermatitele, lipotimiile, ameţelile, voma psihogenă, colonul iritabil, migrena, nevroza cardiacă, hipertensiunea, precum şi infecţia urinară. Corelaţia ce se stabileşte nu este una simplă; adesea, ea este o relaţie simbolică între cauza declanşatoare şi simptomul organic.
Omul este o ilustrare a complexităţii în continuă dezvoltare a relaţiei dintre corp şi psihic. Putem vorbi despre o personalitate sănătoasă atunci când mentalul şi fizicul persoanei sunt în relaţii bune şi cooperează pentru a crea starea de bine. Pe de altă parte, vorbim despre boală atunci când acestea două sunt în conflict.
A despărţi psihicul de corp şi a le trata separat, ca şi cum ar fi distincte unul de altul, este o modalitate nerealistă de a ne raporta la noi sau de a rezolva o problemă ce poarta eticheta socială de "boală", "infecţie", "depresie" sau chiar "răceală".
Cu toate acestea, mulţi dintre noi refuzăm să "ascultăm" semnalele (nemulţumirile conştientizate sau nu) pe care mintea noastră ni le transmite. Iar când organismul începe a somatiza, dezvoltând diverse afecţiuni, ne năpustim asupra lui cu medicamente care, chiar daca-şi fac efectul pentru moment, devin inutile în faţa recurenţei simptomatologice a diagnosticului.
Cu toate acestea, mulţi dintre noi refuzăm să "ascultăm" semnalele (nemulţumirile conştientizate sau nu) pe care mintea noastră ni le transmite. Iar când organismul începe a somatiza, dezvoltând diverse afecţiuni, ne năpustim asupra lui cu medicamente care, chiar daca-şi fac efectul pentru moment, devin inutile în faţa recurenţei simptomatologice a diagnosticului.
Iar ceea ce medicina numeşte diagnostic nu este decât un semnal de alarmă al psihicului că undeva, ceva nu funcţionează! Bolile sunt primele mesaje că undeva, ceva, cedează presiunilor, neputinţelor, problemelor de orice fel: deces, divorţ, şomaj, separare de cuplu, abandon, lipsa înţelegerii şi a iubirii, teamă, supărare, vinovăţie, griji, dezamăgiri, neacceptarea propriilor defecte, subestimare, lipsa încrederii, lipsa respectului propriu sau a celor din jur, incapacitatea de a face faţă în cele mai multe situaţii, lipsa bucuriei, neapartenenţa la un grup social cu aceleaşi aspiraţii şi interese ca noi, nesiguranţa, incertitudinea, irosirea talentelor, lipsa perspectivei de mai bine şi a speranţei; incapacitatea de a mai continua sau sentimentul de singurătate acută.
Somatizarea este un sindrom cronic cu simptome somatice multiple care nu au o explicaţie medicală şi care se asociază cu distres psihosocial şi căutarea de ajutor medical. Simptomele somatice nu sunt produse de boli medicale, medicaţie, droguri sau alcool.
Somatizarea este mai frecventă la femei decât la bărbaţi şi în relaţia inversă cu poziţia socială, incidenţa fiind mai mare la persoanele cu educaţie minimă, la păturile sociale defavorizate şi la cei cu statut ocupaţional scăzut. De obicei apare înaintea vârstei de 30 de ani, cel mai frecvent în adolescenţă, cu agregare familială.
Etiologia somatizării este necunoscută, agregarea familială sugerând existenţa unor factori genetici sau de mediu. Exemplul parental şi normele culturale şi etice îi pot învăţa pe copii să somatizeze. Mulţi pacienţi provin din familii instabile şi au fost abuzaţi fizic. Conform cu unele studii somatizarea ar avea o bază neurofiziologică. Pacienţii care somatizează se presupune că ar avea deficite atenţionale şi deficite cognitive care duc la o percepţie şi evaluare eronată a input-ului somatosenzorial: incapacitatea de a se adapta stimulilor repetaţi, gruparea constructelor cognitive pe baza impresiilor, distragere atenţională crescută şi asociaţii parţiale şi circumstanţiale.
Pacienţii cu tulburare de somatizare au o multitudine de simptome somatice şi un istoric medical lung şi complicat. Cele mai frecvente simptome sunt: greţuri, vărsături, dificultăţi de înghiţire, dureri în braţe şi picioare, senzaţia de lipsă de aer, amnezie, complicaţii în sarcină şi menstruaţie, convingerea că a fost bolnav toată viaţa. Cel mai adesea aceste simptome sunt însoţite de distres psihologic, probleme interpersonale, anxietate, depresie, ameninţări de suicid (dar cu suicid foarte rar); tulburare de personalitate de tip antisoacial, abuz de alcool şi abuz de droguri. Pacienţii îşi descriu simptomele în manieră foarte dramatică, emoţională, exagerată, fără a face distincţia între simptomele actuale şi istoricul bolii, adesea exhibiţionişti şi seducători, dependenţi, centraţi pe sine, dornici de admiraţie şi laudă şi manipulativi.
Somatizarea la copii
Sunt situaţii în care specialiştii constată că analizele medicale ale copilului sunt bune, însă în continuare micuţul varsă sau avea frecvente dureri de burtică, fără să i se atribuie vreo cauză medicală.
In primul rând, trebuie să înţelegem sursa acestor afecţiuni, să observăm comportamentul nonverbal al copilului mic, care nu poate să-şi exprime emoţiile, trăirile în timp ce corpul său reacţionează şi ne transmite mesaje pe care, de cele mai multe ori, noi adulţii, nu le înţelegem.
Când copilul nu se poate exprima, fie că este prea mic pentru a putea vorbi, fie nu îi este clar ce se întâmplă de fapt cu el şi nu îşi poate pune in cuvinte emoţiile pentru a fi înţeles, fie părinţii nu-şi fac timp pentru a-l asculta, atunci apare o suferinţă fizică.
Daca micuţul face otită în mod repetat, ar trebui să ne întrebăm care este înţelesul acestei afecţiuni şi să încercăm să înţelegem complexitatea manifestărilor comportamentale, fiziologice şi psihice ale copilului.
De exemplu, când mama trebuie sa-si reia serviciul după o perioadă de stat acasă cu copilul iar în casă au loc discuţii despre momentul când cel mic ar trebui sa stea cu bona, bunica sau trebuie integrat în colectivitate (creşă sau grădiniţă), să nu ne surprindă dacă acesta începe sa facă otite repetate, roşu în gât şi chiar febră. Mesajul micuţului ar putea fi: “nu mă ascultă nimeni….” , “nici nu vreau să aud de plecarea mamei”, “mie nu-mi cere nimeni părerea”, “mă sperie schimbarea asta” etc.
Cum influenţează ADHD viaţa unui copil şi a familiei acestuia
Psihoterapeut Gabriela Bărbulescu
ADHD este o tulburare neurobiologică, care poate face ca viaţa să fie confuză, frustrantă şi neplăcută pentru copilul afectat de aceasta. Sunetele şi imaginile se schimbă într-o mişcare continuă, distragerea, fuga de idei şi plictiseala fiind frecvente. Din acest motiv, persoana respectivă îşi creează şi menţine cu greu prieteniile, fapt care îi generează un sentiment de izolare şi de subapreciere. Copiii cu ADHD ştiu că sunt diferiţi, dar nu înţeleg de ce.
citeste mai mult
Cum recunoşti o persoană care suferă de depresie?
Psihoterapeut Daniela Elena IoniţăEşti mai tot timpul trist? Te simţi neajutorat? Nu te mai poţi concentra? Te simţi vinovat pentru tot ce se întâmplă rău în jurul tău?
Dacă răspunsul este DA, atunci te poţi întreba dacă suferi de depresie. Sau, ar putea fi altceva? Dacă te simţi trist uneori, aceasta nu înseamnă că suferi de depresie. Stresul şi oboseala îşi pot spune cuvântul şi nu în fiecare zi putem da randament 100%, ceea ce este complet normal!
Ar putea fi totuşi depresie?