Un copil cu ADHD este la fel de inteligent, creativ şi inteligent ca toţi ceilalţi copii. Totuşi, din cauza manifestărilor ADHD, un copil care nu e diagnosticat la timp se va confrunta cu multe dificultăţi acasă şi în societate; astfel, afecţiunea devine o mare problemă pentru copil şi familie.
Copiii cu ADHD au dificultăţi la nivel de:
Comportament – aceşti copii sunt „neobosiţi” şi nu pot sta într-un loc nici măcar o perioadă scurtă de timp; vorbesc mult şi au dificultăţi în amânarea recompensei; îşi asumă multe riscuri, ceea ce îi predispune la accidente.
Relaţii sociale – au dificultăţi în a-şi face prieteni şi a respecta reguli sociale; nu respectă limitele impuse de ceilalţi şi tind să nu răspundă la cererile celorlalţi; sunt deseori agresivi, dominanţi, nu respectă regulile jocurilor, au dificultăţi în a-şi aştepta rândul; nu sunt preferaţi de ceilalţi copii ca parteneri de joacă.
Funcţionare cognitivă – le este dificil să se concentreze şi au deficit în ceea ce priveşte memoria de scurtă durată; nu au abilităţi de a anticipa consecinţele acţiunilor; de multe ori, ADHD este însoţită de tulburări de învăţare sau tulburări de vorbire.
Funcţionare emoţională – lipseşte controlul impulsivităţii; emoţiile tind să fie extrem de fluctuante – trec rapide de la deprimare la exaltare şi invers; au toleranţă redusă la frustrare şi pot manifesta „crize de nervi”; au o imagine de sine negativă.
Funcţionare fizică – toleranţa mare la durere, combinată cu asumarea unor riscuri extreme pot constitui un pericol pentru integritatea lor fizică (răniri datorită loviturilor sau accidentelor, efectele consumului de substanţe etc.).
Datorită acestor dificultăţi, copilul cu ADHD este perceput ca diferit faţă de ceilalţi copii. Fără diagnostic şi tratament, problemele pot începe de la vârstă preşcolară şi, pentru cei mai mulţi, continuă şi la adolescenţă. Manifestările ADHD sunt diferite în funcţie de perioada de dezvoltare a copilului sau adolescentului, variind de la concentrare scăzută, nivel ridicat de agresivitate şi impulsivitate la vârstă preşcolară şi şcolară mică, până la o percepţie distorsionată despre sine şi apariţia unor comportamente antisociale şi agresive în adolescenţă.
Copiii cu ADHD au dificultăţi la nivel de:
Comportament – aceşti copii sunt „neobosiţi” şi nu pot sta într-un loc nici măcar o perioadă scurtă de timp; vorbesc mult şi au dificultăţi în amânarea recompensei; îşi asumă multe riscuri, ceea ce îi predispune la accidente.
Relaţii sociale – au dificultăţi în a-şi face prieteni şi a respecta reguli sociale; nu respectă limitele impuse de ceilalţi şi tind să nu răspundă la cererile celorlalţi; sunt deseori agresivi, dominanţi, nu respectă regulile jocurilor, au dificultăţi în a-şi aştepta rândul; nu sunt preferaţi de ceilalţi copii ca parteneri de joacă.
Funcţionare cognitivă – le este dificil să se concentreze şi au deficit în ceea ce priveşte memoria de scurtă durată; nu au abilităţi de a anticipa consecinţele acţiunilor; de multe ori, ADHD este însoţită de tulburări de învăţare sau tulburări de vorbire.
Funcţionare emoţională – lipseşte controlul impulsivităţii; emoţiile tind să fie extrem de fluctuante – trec rapide de la deprimare la exaltare şi invers; au toleranţă redusă la frustrare şi pot manifesta „crize de nervi”; au o imagine de sine negativă.
Funcţionare fizică – toleranţa mare la durere, combinată cu asumarea unor riscuri extreme pot constitui un pericol pentru integritatea lor fizică (răniri datorită loviturilor sau accidentelor, efectele consumului de substanţe etc.).
Datorită acestor dificultăţi, copilul cu ADHD este perceput ca diferit faţă de ceilalţi copii. Fără diagnostic şi tratament, problemele pot începe de la vârstă preşcolară şi, pentru cei mai mulţi, continuă şi la adolescenţă. Manifestările ADHD sunt diferite în funcţie de perioada de dezvoltare a copilului sau adolescentului, variind de la concentrare scăzută, nivel ridicat de agresivitate şi impulsivitate la vârstă preşcolară şi şcolară mică, până la o percepţie distorsionată despre sine şi apariţia unor comportamente antisociale şi agresive în adolescenţă.
Ce crede copilul cu ADHD despre el?
-“nimeni nu mă place”
-”nimeni nu e mulţumit de mine”
-”viaţa e plină de reguli dificile sau chiar absurde”
-”nimic din ceea ce fac nu e bine”
-”orice aş face nu pot fi acceptat de ceilalţi”
-“mă străduiesc degeaba”
Perspectiva unui părinte al cărui copil a fost diagnosticat cu ADHD
Copiii cu ADHD pot fi amuzanţi, creativi şi iubitori. Însă hiperactivitatea, toanele şi o aparentă inabilitate de a asculta în mod adecvat sau de a urma instrucţiunile îi pot face pe părinţi să se simtă epuizaţi, neputincioşi şi la capătul puterilor. Metodele uzuale de disciplină, ca de exemplu argumentele raţionale sau mustrarea, pot părea inutile, în timp ce nemulţumirea profesorilor şi rezultatele şcolare slabe creează şi mai multă îngrijorare. Părinţii se pot acuza pe ei înşişi sau se pot simţi vinovaţi.
Impactul ADHD este foarte puternic asupra părinţilor, ca şi asupra fraţilor/surorilor, ceea ce conduce deseori la probleme în familie (certuri, productivitate scăzută/absenteismul părinţilor de la locul de muncă, divorţ).
Presiunile asupra părinţilor unui copil cu ADHD care creează din ce în ce mai multe probleme acasă, în vizite, la şcoală, sunt:
- fraţii/surorile devin geloşi pentru timpul acordat copilului cu ADHD;
- profesorii se plâng permanent de comportamentul de la şcoală;
- cei din jur cred că nu se străduiesc îndeajuns, sunt frecvenţi criticaţi, primesc multe sfaturi;
- dificultăţi maritale, creşte abuzul de alcool;
- devin frustraţi, nervoşi, se autoînvinovăţesc, îşi pierd speranţa, sunt deprimaţi.
În cele mai multe cazuri, pedeapsa devine lege pentru copilul cu ADHD.
La aflarea diagnosticului de ADHD pus copilului şi după primirea unor informaţii legate de această tulburare de la specialist, părinţii au reacţii multiple şi variate:
-“nimeni nu mă place”
-”nimeni nu e mulţumit de mine”
-”viaţa e plină de reguli dificile sau chiar absurde”
-”nimic din ceea ce fac nu e bine”
-”orice aş face nu pot fi acceptat de ceilalţi”
-“mă străduiesc degeaba”
Perspectiva unui părinte al cărui copil a fost diagnosticat cu ADHD
Copiii cu ADHD pot fi amuzanţi, creativi şi iubitori. Însă hiperactivitatea, toanele şi o aparentă inabilitate de a asculta în mod adecvat sau de a urma instrucţiunile îi pot face pe părinţi să se simtă epuizaţi, neputincioşi şi la capătul puterilor. Metodele uzuale de disciplină, ca de exemplu argumentele raţionale sau mustrarea, pot părea inutile, în timp ce nemulţumirea profesorilor şi rezultatele şcolare slabe creează şi mai multă îngrijorare. Părinţii se pot acuza pe ei înşişi sau se pot simţi vinovaţi.
Impactul ADHD este foarte puternic asupra părinţilor, ca şi asupra fraţilor/surorilor, ceea ce conduce deseori la probleme în familie (certuri, productivitate scăzută/absenteismul părinţilor de la locul de muncă, divorţ).
Presiunile asupra părinţilor unui copil cu ADHD care creează din ce în ce mai multe probleme acasă, în vizite, la şcoală, sunt:
- fraţii/surorile devin geloşi pentru timpul acordat copilului cu ADHD;
- profesorii se plâng permanent de comportamentul de la şcoală;
- cei din jur cred că nu se străduiesc îndeajuns, sunt frecvenţi criticaţi, primesc multe sfaturi;
- dificultăţi maritale, creşte abuzul de alcool;
- devin frustraţi, nervoşi, se autoînvinovăţesc, îşi pierd speranţa, sunt deprimaţi.
În cele mai multe cazuri, pedeapsa devine lege pentru copilul cu ADHD.
La aflarea diagnosticului de ADHD pus copilului şi după primirea unor informaţii legate de această tulburare de la specialist, părinţii au reacţii multiple şi variate:
- NEGARE - Mulţi părinţi neagă la început diagnosticul sau baza neurologică a acestuia. Ei susţin cu tărie că nu este nimic grav şi că totul va putea fi remediat prin metode simple (consiliere, organizarea comportamentului). Această reacţie apare cel mai frecvent la părinţii care nu au suspectat anterior că sunt probleme cu copiii lor.
- UŞURARE – Unii părinţi acceptă cu uşurinţă diagnosticul de ADHD găsind în informaţiile despre acesta răspunsurile la întrebările pe care şi le-au pus cu mult timp în urmă. Ei au găsit numele grijilor pe care le aveau în legătură cu copilul lor şi pot acum să găsească soluţii pentru rezolvarea lor, ajutându-l, astfel, pe acesta.
- FURIE – Este un sentiment normal pentru acei părinţi care au fost asiguraţi că nu este nimic în neregulă cu copilul lor sau au fost învinovăţiţi de „proastă creştere” a copilului. Furia este justificată şi în situaţia în care părinţii sunt acuzaţi că puteau preveni apariţia acestui sindrom. În realitate, neputând fi identificate cu certitudine cauzele apariţiei ADHD, simptomele nu pot fi prevenite sau abordate la timp.
- FRUSTRARE – Unii părinţi vor fi revoltaţi şi frustraţi la aflarea veştii că vor trebui făcute schimbări radicale în viaţa de familie pentru a se putea adapta la ADHD. Ea nu va trece dar se va atenua treptat, pe măsură ce părintele va trebui să facă faţă responsabilităţilor de zi cu zi. Dacă ne gândim la comportamentele indezirabile ale copiilor lor şi la haosul din viaţa acestora, sentimentele de furie şi frustrare ale acestor părinţi apar ca fireşti.
- VINOVĂŢIE – Având în vedere faptul că literatura de specialitate indică factorii neurologici, genetici dar şi psihosociali ca determinând ADHD, părinţii de simt vinovaţi pentru aceasta, mai ales dacă se află într-o situaţie ca cea următoare (demonstrate de o serie de studii): au fost de asemenea diagnosticaţi cu ADHD în copilărie, au un nivel crescut de agresivitate, consumă alcool sau droguri, au un stil directiv, condiţiile socio-economice ale familiei sunt scăzute sau nu oferă copilului un ambient armonios şi sănătos.
- DURERE – Majoritatea părinţilor sunt îndureraţi la aflarea faptului că viaţa copilului lor nu va fi la fel ca a celorlalţi, datorită riscurilor viitoare. Ce se va întâmpla cu copilul meu? Va avea puterea de a depăşi problemele create de această tulburare? Va putea avea o viaţă normală?
- ACCEPTAREA a ceea ce copilul este şi poate deveni şi a ceea ce copilul nu este şi nici nu va putea deveni, este reacţia cea mai adaptativă. Numai după ce fac acest lucru, părinţii pot privi peste limitele copilului şi pot vedea ceea ce nu poate vedea oricine: aptitudinile şi puterile lui unice.
Convingeri greşite ale părinţilor:
- “copilul poate dar nu vrea”
- “nu ascultă niciodată”
- “este foarte rău"
- “face aşa intenţionat, ca să mă enerveze”
- “mă face de ruşine peste tot”
- “noi suntem de vină că l-am răsfăţat”
- “avem cel mai rău copil din lume”
În afară de propriile temeri şi nelinişti, părinţii trebuie să suporte şi convingerile greşite ale celorlalţi:
- “copilul este răsfăţat sau prost crescut”
- “părinţii sunt de vină”
- “nu vrea să înveţe şi să fie cuminte”
- “este obraznic şi rău intenţionat”
- “îi sfidează pe ceilalţi copii”
În foarte multe situaţii, părinţii aleg să treacă singuri prin această „aventură”, negând realitatea, fie din lipsa accesului la informaţie, fie din teama de a nu fi etichetaţi sau stigmatizaţi de societate. Din nefericire, foarte multe persoane sunt reticente faţă de ajutorul pe care îl poate oferi psihologul, de aceea psiho-educaţia este foarte importantă.