Tematica abordată:
- situaţii conflictuale care pot genera separarea sau divorţul
- dificultăţile de natură psihosexuală
- reconcilierea vieţii profesionale cu viaţa de familie
- dependenţa de substanţe
- situaţii traumatizante de viaţă (divorţ, deces, abuzuri, accidente)
- problemele de sănătate mintală ale copiilor/adolescenţilor/adulţilor
Nevoile psihologice și infidelitatea
-preluare din Psihologia infidelității. Manual de supraviețuire de Ramona Covrig-
Rudolf Dreikurs
Nevoile psihologice sunt esențiale, ca și nevoile de bază ale omului.
Avem nevoie unii de alții.
Avem nevoie de un partener care să gândească despre noi că suntem de neînlocuit și pentru a simți că suntem conectați.
Avem nevoie să fim independenți.
Avem nevoie ca cineva să aibă nevoie de noi.
Avem nevoie să fim utili.
Avem nevoie să fim semnificativi în ochii celorlalți.
Avem nevoie să fim tratați de pe poziție de egalitate.
Avem nevoie de un timp privat, de un timp pentru noi.
Avem nevoie să știm că avem impact.
Avem nevoie să știm că suntem de folos și că ajutorul nostru este bine primit.
Cele patru nevoi psihologice:
- nevoia de conectare
- nevoia de a te simți capabil
- nevoia de a simți că contezi
- nevoia de a fi încurajat
La aceste nevoi psihologice se adaugă și nevoile emoționale: admirația, afecțiunea, conversația, suportul casnic, angajamentul familial, onestitatea, deschiderea, împlinirea sexuală.
Conectarea înseamnă o strângere de mână, o îmbrățișare, un telefon, un sms, o mângâiere, o privire, un semn din cap de aprobare. Când nu te simți conectat în relația de cuplu, trăiești un sentiment de insecuritate și de izolare socială, iar nevoia ta este de a aparține. Oricine se simte deconectat de la relație va simți nevoia să se conecteze la ceva (fie și din afara relației de cuplu). Deconectarea de la relația de cuplu poate fi primul predictor de alunecare în relația extraconjugală.
Când nu te simți competent sau capabil în relația de cuplu, prin mesajele negative venite de la partener, te poți simți inadecvat, imaginea de sine scade, complexul de inferioritate crește, iar în dorința ta de a câștiga teren și de a te ridica poți supracompensa. Iar infidelitatea este o formă de supracompensare. Este firesc să crești și să te autoactualizezi într-o relație de cuplu. Căsnicia poate fi un loc în care visele adolescenței sau tinereții pot fi împlinite. Adeseori însă, unul dintre parteneri poate stagna profesional sau poate deveni mai izolat la cererea celuilalt partener. Un om care nu simte că este capabil, nu are curajul de a merge înainte și poate pune eșecul personal pe seama relației de cuplu sau pe seama partenerului.
Când nu simți că contezi în relația de cuplu, te simți nesemnificativ, iar această trăire este una foarte dureroasă. Simți că nevoile tale nu contează, că nu ești important și că celălalt nu face echipă cu tine. Simți că nevoia de confort personal a celuilalt este mai importantă decât nevoia ta psihologică. Un exemplu de a simți că contezi este când partenerul face ceva pentru tine, chiar dacă acest lucru nu este neapărat unul plăcut pentru el (merge la operă sau la pescuit).
Când nu ai curaj sau nu te simți încurajat, poți fi descurajat, iar descurajarea stă la baza complexului de inferioritate, a tendinței de retragere și de evitare a eșecului, a depresiei, a sentimentului de inadecvare. A-i procura celuilalt curaj înseamnă să-i sădești în suflet ideea că poate face lucruri mari, că este capabil. Sunt oameni care sunt înzestrați cu curaj și oameni care sunt investiți cu curaj. Încurajarea reciprocă în cuplu este foarte importantă.
Poate că diferența între cupluri constă în existența sau lipsa celor patru necesități sau motivații psihologice. Totuși, nu există garanția că, dacă îi procuri partenerului aceste nevoi psihologice, dacă aveți o relație fericită, ești la adăpost de infidelitate 100%. Infidelitatea are mult în comun cu a depăși granițele sau limitele impuse. Conștientizarea unui astfel de fapt te va ajuta să te vindeci mai repede de trauma infidelității.
Familia românească este puternică prin tradiţiile şi prin modelele pe care le transmite generaţiilor tinere. În acelaşi timp, aceasta este şi slăbiciunea ei. Tocmai faptul că familia a fost teritoriul de păstrare şi consolidare a unor modele necesare transmiterii identităţii şi unicităţii sale culturale a determinat o anumită rigiditate şi inflexibilitate, devenită barieră în perspectiva educaţiei moderne.
În secolul al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX, în societăţile de cultură europeană s-a generalizat sistemul familiei nucleare, în care soţul era principala sursă de venituri ale familiei şi exercita cea mai mare parte a autorităţii, soţia era preocupată, în principal, de gospodărie şi depindea din punct de vedere economic de soţ. Copiii minori erau îngrijiţi în interiorul familiei. Vârsta partenerilor la căsătorie era relativ scăzută, iar numărul de copii rezultaţi din căsătorie era mare. Rata divorţurilor era scăzută. Acest tip de familie s-a impus ca model, iar tot ce nu se încadra în acest model era considerat devianţă (maternitatea solitară, divorţul, concubinajul).
Începând cu anii 1970 familia nucleară tradiţională a înregistrat un regres rapid în foarte multe societăţi şi s-a datorat idealurilor individualiste şi creşterii independenţei economice a femeilor, extinderii metodelor contraceptive, creşterii nivelului de educaţie, mobilităţii sociale şi demografice, fapt ce a eliberat mulţi tineri de presiunea sistemului convenţional de valori ale părinţilor şi comunităţii de provenienţă.
Familia românească a evoluat de-a lungul istoriei marcată de stabilitate şi s-a bazat pe complementaritatea rolurilor masculine şi feminine. Sistemul familial a suportat metamorfoze structurale treptate de-a lungul ultimei jumătăţi de veac: de la o structură extinsă multigeneraţională, cu dominanţă autoritară de tip pattern, în cadrul căreia raporturile părinţi-copii erau reglate de scheme tradiţionale relativ rigide şi valori spirituale, morale, educaţionale şi materiale transmisibile prin “legi nescrise”, către o structură familială relativ restrânsă de tip nuclear: părinţii şi copiii lor, dar având ca specific păstrarea unor raporturi semnificative cu familiile de origine, ceea ce i-a conferit un dinamism interpersonal şi intergeneraţional deosebit.
În ultimii 50 de ani, familia s-a dovedit a fi o structură socială deschisă la comunicare şi coezivă în raporturile sociale cu exteriorul. Consensualitatea sa cu structurile de apartenenţă i-a compensat sentimentul de insecuritate social-politică şi frustraţiile economice şi spirituale pe care anii de dictatură comunistă le-au accentuat dincolo de suportabil. În acest context au apărut o serie de disfuncţionalităţi familiale cum ar fi: conflictul conjugal, violenţa familială, abandonul copilului, divorţul emoţional, abnormalizarea relaţiilor părinţi-copii datorate exercitării defectuoase a rolurilor parentale prin existenţa părinţilor “multipli”. În perioada sus amintită, ca urmare a unei legislaţii restrictive şi abuzive vizând problematica divorţului, a interzicerii avorturilor, concomitent cu interzicerea utilizării metodelor contraceptive, familia românească a fost supusă unui stres de dezvoltare, unor restricţii, care i-au crescut anxietatea, i-au zduncinat stabilitatea emoţională şi liberul arbitru. În consecinţă au apărut “reacţii nevrotice familiale şi comportamente aberante de tip familial” ale căror consecinţe se menţin şi se amplifică în perioada postcomunistă, de tranziţie. Extremismul unor reacţii ce demonstrează criza familială se reflectă în diminuarea masivă a ratei demografice, cu o creştere îngrijorătoare a avorturilor şi în scăderea numărului de căsătorii la cuplurile tinere.
Familia tânără este deosebit de vulnerabilă în prezent şi este supusă unor piedici imense în calea autorealizării datorate lipsei de locuinţe şi creşterii ratei şomajului.
Un alt aspect a perioadei comuniste a fost urbanizarea forţată, fapt ce a dus la consecinţe psihosociale nefaste în relaţiile şi în structura familiei. Absenţa prelungită din familie în special a tatălui, dar şi a mamei, ca urmare a locurilor de muncă îndepărtate de rezidenţa familială, a avut drept consecinţă slăbirea raporturilor de comunicare şi intimitate, fapt ce a dus la divorţuri. Procesul de adaptare la mediul de viaţă urban al familiilor de provenienţă rurală a produs rupturi spiritual-morale, iar preluarea unor modele de comportament improprii au afectat raporturile interpersonale familiale în special ale soţilor, dar implicit şi ale părinţilor cu copiii.
O altă problemă care a contribuit la scăderea funcţiei educative a familiei şi la diminuarea suportului său afectiv- moral a fost ateizarea forţată prin întregul sistem de influenţe instrucţionale şi mass-media, fapt ce a dus la formarea unor conduite sociale care au implicaţii sociologice şi morale.
Generaţiile tinere au fost lipsite de o educaţie religioasă, fapt ce duce la o frustraţie importantă şi care se evidenţiază în cadrul crizelor de identitate şi de dezvoltare. Aşa se explică întoarcerea explozivă a tinerilor către valorile spirituale religioase şi cultural-umaniste, proces normal, care va duce cu timpul la o “însănătoşire morală” a familiei româneşti.
Constelaţia problemelor familiale postcomuniste cuprinde:
• Creşterea anxietăţii de relaţie, a suspiciunii şi conflictualităţii familiale, a diminuării autocontrolului vieţii instinctuale. În directă legătură cu acestea, fenomenul violului şi al abuzului sexual al copilului se manifestă ca o tristă realitate. O influenţă nefastă o are impactul cu sursele de informaţie pornografică, care au pătruns pe piaţă complet necontrolat.
• Proliferarea fenomenului “copiii străzii”- victime ale abandonului şi dezorganizării familiale, sărăcirii şi prăbuşirii morale.
• Oarecare rezistenţă psihologică a femeilor de peste 30 de ani şi a cuplurilor în general, ca urmare a unor carenţe educaţionale faţă de utilizarea mijloacelor contraceptive, practicându-se în mod abuziv avorturile.
• Neînţelegeri familiale, tensiuni şi disfuncţii ale cuplului tânăr, a cărui durată de viaţă este în scădere.
• Predilecţia către forme de convieţuire nelegiferate -uniuni libere, în cadrul cărora nivelul comunicării afectiv-sexuale este înalt, liberul arbitru le aparţine, dar există o respingere vizibilă a procreerii, copiii nefiind doriţi de către cei mai mulţi.
• Cuplurile de vârstă medie, de obicei familii cu 1-3 copii, prezintă o tendinţă de deresponsabilizare faţă de vârstnici, raporturile cu aceştia fiind resimţite ca împovărătoare.
• Abandonul bătrânilor şi dificultăţile materiale şi emoţionale deosebite ale familiei vârstnice care se datorează presiunii psihosociale ale acestora asupra tinerilor, conflictele intergeneraţionale repercutându-se din sfera socială în cea familială. Distanţa psihologică între generaţii pare a fi în creştere, se accentuează raporturile emoţionale de opoziţie şi de negare reciprocă.
Tranziţia care are loc în ţara noastră creează nu numai metamorfoze atitudinal-valorice şi comportamentale, ea creşte riscul unor tensiuni familiale ce necesită măsuri şi soluţii adecvate legislative, terapeutice şi de asistenţă social-educaţională.
Este de dorit ca, în viitor, semnificaţia şi rolurile familiei să fie din nou valorizate. Pentru aceasta, familia, ca instituţie, va trebui să dovedească mai multă flexibilitate şi adaptabilitate la cererile tot mai complexe ale vieţii sociale.
“În educaţia românească trebuie păstrat un echilibru între tradiţia constructivă şi modernismul utilitar, între metodele, mijloacele şi formele directe şi cele indirecte, între ceea ce avem bun şi eficient în tradiţia educativă a familiei româneşti şi tendinţele, cerinţele şi direcţiile educaţiei mileniului III, între autoritatea adultului preluată ca model şi responsabilizarea copilului valorizat şi lăsat să-şi rezolve singur situaţiile-problemă.” (Ecaterina Vrăjmaş, 2002)
Psihoclinique