Motivaţia-factor determinant în performanţa şcolară
În contextul evoluţiei informaţionale din ultimii ani, învăţarea şcolară a suferit transformări în sfera obiectivelor. Ea nu trebuie să conducă doar la asimilarea de informaţii ci şi la formarea de capacităţi de orientare, la gândire divergentă şi creativitate, la flexibilizarea structurilor cognitive şi atitudinale care să permită copilului adaptarea optimă la schimbările contemporane. Principalul obiectiv al învăţării şcolare în acest context este succesul şcolar.
Motivaţia de a învăţa este segmentul primordial al performanţei şcolare. Sursele motivaţiei sunt multiple şi complexe. Literatura de specialitate promovează ideea conform cărei factorii intrinseci şi cei extrinseci condiţionează şi influenţează motivaţia pentru învăţare. Motivaţia poate fi definită ca fiind acele mobiluri interioare care direcţionează comportamentul uman. Forţele externe, de orice natură, de asemenea pot influenţa comportamentul, dar, totuşi, esenţialmente, acesta este ghidat şi susţinut de forţele interne ale individului. De regulă, oamenii lucrează mai productiv şi mai intensiv atunci când sunt motivaţi.
Componentele interne ale motivaţiei pentru a învăţa:
Motivaţia de a învăţa este segmentul primordial al performanţei şcolare. Sursele motivaţiei sunt multiple şi complexe. Literatura de specialitate promovează ideea conform cărei factorii intrinseci şi cei extrinseci condiţionează şi influenţează motivaţia pentru învăţare. Motivaţia poate fi definită ca fiind acele mobiluri interioare care direcţionează comportamentul uman. Forţele externe, de orice natură, de asemenea pot influenţa comportamentul, dar, totuşi, esenţialmente, acesta este ghidat şi susţinut de forţele interne ale individului. De regulă, oamenii lucrează mai productiv şi mai intensiv atunci când sunt motivaţi.
Componentele interne ale motivaţiei pentru a învăţa:
Curiozitatea
Oamenii sunt, în mod natural, curioşi. Ei caută noi experienţe, „savurează” învăţarea unor subiecte noi, găsesc plăcerea în a rezolva jocurile de puzzle, perfecţionându-şi astfel, dexterităţile şi dezvoltându-şi alte competenţe.
Sarcina majoră a instruirii rezidă în a educa şi a creşte curiozitatea elevilor şi de a o cultiva considerînd-o potenţial motiv de învăţare. Oferirea unor stimuli inediţi, dar nu foarte diferiţi de ceea ce ştiu deja elevii, stimulează mult curiozitatea. Prezentarea stimulilor care sunt completamente nefamiliari elevilor poate produce mai curând anexietate, decât curiozitate. De aceea este necesar să se asigură un echilibru între complexitatea stimulilor şi claritatea acestora. În loc să prezentăm un oarecare fapt sub forma afirmaţiilor categorice, este bine să adresăm elevilor întrebări sau să creăm situaţii-problemă. Acestea vor spori interesul elevilor şi vor alimenta curiozitatea salubră a acestora de a afla mai multe despre subiectul în discuţie. Curiozitatea este un motiv intrinsec de a studia, deci, învăţarea nu rămâne a fi dependentă doar de „răsplata” profesorilor.
Oamenii sunt, în mod natural, curioşi. Ei caută noi experienţe, „savurează” învăţarea unor subiecte noi, găsesc plăcerea în a rezolva jocurile de puzzle, perfecţionându-şi astfel, dexterităţile şi dezvoltându-şi alte competenţe.
Sarcina majoră a instruirii rezidă în a educa şi a creşte curiozitatea elevilor şi de a o cultiva considerînd-o potenţial motiv de învăţare. Oferirea unor stimuli inediţi, dar nu foarte diferiţi de ceea ce ştiu deja elevii, stimulează mult curiozitatea. Prezentarea stimulilor care sunt completamente nefamiliari elevilor poate produce mai curând anexietate, decât curiozitate. De aceea este necesar să se asigură un echilibru între complexitatea stimulilor şi claritatea acestora. În loc să prezentăm un oarecare fapt sub forma afirmaţiilor categorice, este bine să adresăm elevilor întrebări sau să creăm situaţii-problemă. Acestea vor spori interesul elevilor şi vor alimenta curiozitatea salubră a acestora de a afla mai multe despre subiectul în discuţie. Curiozitatea este un motiv intrinsec de a studia, deci, învăţarea nu rămâne a fi dependentă doar de „răsplata” profesorilor.
Autoeficienţa
Termenul de „autoeficienţă” ar putea fi explicitat prin puterea de a gândi pozitiv. Autoeficienţa este, de fapt, ceea ce psihologii descriu prin „încrederea în propriile forţe” şi „prezenţa convingerii de reuşită”.
Realizarea performanţelor se referă la situaţiile în care elevii au avut succes şi amintirea acestora, în continuare, îi sporesc autoeficienţa. Experienţa indirectă apare atunci când elevul conştientizează rolul unui model de succes (permanent sau situaţional) şi încearcă să adopte comportamente sau atitudini ale acestuia. Persuasiunea verbală este secvenţa în care intervine cineva încercând să convingă elevului că este capabil să realizeze cu succes sarcina respectivă. Sursa finală posibilă a autoeficienţei este starea psihologică – acele sentimente şi trăiri interioare care „asigură” elevul de iminenţa eşecului sau de obţinerea succesului. De exemplu, un elev se poate simţi rău (fizic) atunci când are de susţinut un examen. În aceste condiţii, profesorul nu poate întreprinde prea multe acţiuni cu scopul de a ameliora starea elevului. În schimb, în viitor, el ar putea propune elevului respectiv anumite exerciţii de relaxare înainte de probele de evaluare sau chiar un training de desensibilizare şi depăşire a anxietăţii şi fricii.
Termenul de „autoeficienţă” ar putea fi explicitat prin puterea de a gândi pozitiv. Autoeficienţa este, de fapt, ceea ce psihologii descriu prin „încrederea în propriile forţe” şi „prezenţa convingerii de reuşită”.
Realizarea performanţelor se referă la situaţiile în care elevii au avut succes şi amintirea acestora, în continuare, îi sporesc autoeficienţa. Experienţa indirectă apare atunci când elevul conştientizează rolul unui model de succes (permanent sau situaţional) şi încearcă să adopte comportamente sau atitudini ale acestuia. Persuasiunea verbală este secvenţa în care intervine cineva încercând să convingă elevului că este capabil să realizeze cu succes sarcina respectivă. Sursa finală posibilă a autoeficienţei este starea psihologică – acele sentimente şi trăiri interioare care „asigură” elevul de iminenţa eşecului sau de obţinerea succesului. De exemplu, un elev se poate simţi rău (fizic) atunci când are de susţinut un examen. În aceste condiţii, profesorul nu poate întreprinde prea multe acţiuni cu scopul de a ameliora starea elevului. În schimb, în viitor, el ar putea propune elevului respectiv anumite exerciţii de relaxare înainte de probele de evaluare sau chiar un training de desensibilizare şi depăşire a anxietăţii şi fricii.
Atitudinile
Atitudinea este, în realitate, o comoditate iluzorie. Şi asta pentru că, de cele mai dese ori, atitudinile sunt iscusit menajate sau disimulate. Deseori, între atitudine şi comportamentul ostentativ nu există congruenţă. De exemplu, un elev oarecare poate avea o atitudine negativă faţă de un anume profesor, dar întâlnindu-se cu acesta se comportă respectuos, manifestând o „atitudine binevoitoare”, ceea ce nu ar manifesta şi în discuţie cu fratele.
Pentru profesor este foarte important să cunoască care este atitudinea elevilor săi, cu referire, în special, la conţinutul disciplinei. Modificările spre bine a atitudinii elevului se pot realiza prin următoarele modalităţi:
- oferind un mesaj persuasiv şi bine argumentat;
- modelând şi / sau încurajând comportamentele dezirabile şi pertinente;
- inducând disonanţă între componentele cognitive, afective şi comportamentale ale atitudinilor.
Dacă unui elev i se sugerează să realizeze o anumită acţiune care este absolut contrară atitudinii acestuia, va urma, cu siguranţă, o modificare de esenţă a atitudinii de până acum.
Atitudinea este, în realitate, o comoditate iluzorie. Şi asta pentru că, de cele mai dese ori, atitudinile sunt iscusit menajate sau disimulate. Deseori, între atitudine şi comportamentul ostentativ nu există congruenţă. De exemplu, un elev oarecare poate avea o atitudine negativă faţă de un anume profesor, dar întâlnindu-se cu acesta se comportă respectuos, manifestând o „atitudine binevoitoare”, ceea ce nu ar manifesta şi în discuţie cu fratele.
Pentru profesor este foarte important să cunoască care este atitudinea elevilor săi, cu referire, în special, la conţinutul disciplinei. Modificările spre bine a atitudinii elevului se pot realiza prin următoarele modalităţi:
- oferind un mesaj persuasiv şi bine argumentat;
- modelând şi / sau încurajând comportamentele dezirabile şi pertinente;
- inducând disonanţă între componentele cognitive, afective şi comportamentale ale atitudinilor.
Dacă unui elev i se sugerează să realizeze o anumită acţiune care este absolut contrară atitudinii acestuia, va urma, cu siguranţă, o modificare de esenţă a atitudinii de până acum.
Necesităţile
Necesităţile unui elev diferă enorm de cele ale altora. Clasificarea cea mai notorie şi mai des utilizată este ierarhia necesităţilor realizată de A. Maslow, care le împarte pe cinci niveluri distincte: (1)nevoile fiziologice, (2)nevoia de siguranţa, (3)nevoia de dragoste şi afiliere, (4)nevoia de stimă şi apreciere, (5)nevoia de auto-realizare.
Atunci când sunt satisfăcute necesităţile de la un nivel inferior, necesităţile care influenţează comportamentul, cu pregnanţă, sunt cele de la nivelul imediat următor. Elevii nu ar fi pregătiţi să înveţe, dacă nu şi-ar satisface nevoile de la nivelurile inferioare, fiind, de exemplu, flămânzi.
Scopul final al educaţiei ar consta în structurarea activităţilor astfel încât realizarea acestora să conducă la satisfacerea necesităţilor de la nivelurile superioare.
Necesităţile unui elev diferă enorm de cele ale altora. Clasificarea cea mai notorie şi mai des utilizată este ierarhia necesităţilor realizată de A. Maslow, care le împarte pe cinci niveluri distincte: (1)nevoile fiziologice, (2)nevoia de siguranţa, (3)nevoia de dragoste şi afiliere, (4)nevoia de stimă şi apreciere, (5)nevoia de auto-realizare.
Atunci când sunt satisfăcute necesităţile de la un nivel inferior, necesităţile care influenţează comportamentul, cu pregnanţă, sunt cele de la nivelul imediat următor. Elevii nu ar fi pregătiţi să înveţe, dacă nu şi-ar satisface nevoile de la nivelurile inferioare, fiind, de exemplu, flămânzi.
Scopul final al educaţiei ar consta în structurarea activităţilor astfel încât realizarea acestora să conducă la satisfacerea necesităţilor de la nivelurile superioare.
Competenţa
Competenţa
este în corelaţie directă cu autoeficienţă. Fiinţele umane simt plăcere
colosală atunci când fac ceva foarte bine. Doar succesul, însă, nu este
suficient pentru unii elevi. Profesorul trebuie să ofere elevilor care
au carenţă a sentimentului de autoeficienţă nu doar situaţii în care
aceştia ar obţine succes, ci de asemenea, să le creeze oportunităţi de
a-şi asuma sarcini provocatoare pentru a demonstra sie însuşi că le pot
realiza cu succes.
Filozofia competenţei este simplă: daţi cuiva un peşte şi va avea ce mânca o zi, învăţaţi-l să pescuiască şi va mânca o viaţă.
Suportul
colegilor, părinţilor şi profesorilor, respectul şi încurajarea
acestora sunt foarte importante pentru elevi, în special, în încercarea
lor de a dobândi anumite competenţe.
Motivaţia extrinsecă
Participarea activă a elevilor şi angajarea în activităţi asigură un mediu stimulativ şi contracarează plictiseala. Strategiile de instruire ar trebui să fie flexibile, creative şi antrenante. Un mediu stimulativ de învăţare oferă o gamă largă de stiluri de prezentare, metode de învăţare şi materiale suport. În situaţiile plictisitoare elevii vor învăţa doar în baza unor aşa motive, precum: frica, presiunea, ameninţarea sau ale scopuri extrinseci (statutul profesional, prestigiu social etc.). Un mediu de învăţare menţinut prin astfel de motive distructive este, de regulă, stresant şi tensionat.
Obţinerea unor calificative are rol de motivaţie extrinsecă şi prezintă valoare pentru elevi doar atunci când procesul de evaluare este bine planificat şi elevii sunt informaţi despre beneficiile „calificării” respective.
Factorii motivaţionali extrinseci joacă un rol inestimabil în comportamentul elevilor numai în cazurile când profiturile externe sunt dezirabile, acceptate, şi valorificate de aceştia.
Modelul ARCS
Deseori, motivaţia este concepută ca o secvenţă de evenimente, care constă din:
Attention (atenţie)
Relevance (relevanţă)
Confidence (încredere)
Satisfaction (satisfacţie)
.
1. Profesorul captează Atenţia elevilor, apoi ...
2. ...oferă Relevanţă celor predate, conform scopurilor personale ale elevilor şi necesităţilor acestora.
3. Atunci când procesul instructiv-educativ se desfăşoară eficient, elevul capătă Încredere în sine şi în profesor.
4. În urma cunoştinţelor recent asimilate, elevul obţine Satisfacţia, care asigură continuitatea procesului de învăţare.
Aplicaţii ale modelului ARCS
Obţinerea şi susţinerea atenţiei
Motivaţia extrinsecă
Participarea activă a elevilor şi angajarea în activităţi asigură un mediu stimulativ şi contracarează plictiseala. Strategiile de instruire ar trebui să fie flexibile, creative şi antrenante. Un mediu stimulativ de învăţare oferă o gamă largă de stiluri de prezentare, metode de învăţare şi materiale suport. În situaţiile plictisitoare elevii vor învăţa doar în baza unor aşa motive, precum: frica, presiunea, ameninţarea sau ale scopuri extrinseci (statutul profesional, prestigiu social etc.). Un mediu de învăţare menţinut prin astfel de motive distructive este, de regulă, stresant şi tensionat.
Obţinerea unor calificative are rol de motivaţie extrinsecă şi prezintă valoare pentru elevi doar atunci când procesul de evaluare este bine planificat şi elevii sunt informaţi despre beneficiile „calificării” respective.
Factorii motivaţionali extrinseci joacă un rol inestimabil în comportamentul elevilor numai în cazurile când profiturile externe sunt dezirabile, acceptate, şi valorificate de aceştia.
Modelul ARCS
Deseori, motivaţia este concepută ca o secvenţă de evenimente, care constă din:
Attention (atenţie)
Relevance (relevanţă)
Confidence (încredere)
Satisfaction (satisfacţie)
.
1. Profesorul captează Atenţia elevilor, apoi ...
2. ...oferă Relevanţă celor predate, conform scopurilor personale ale elevilor şi necesităţilor acestora.
3. Atunci când procesul instructiv-educativ se desfăşoară eficient, elevul capătă Încredere în sine şi în profesor.
4. În urma cunoştinţelor recent asimilate, elevul obţine Satisfacţia, care asigură continuitatea procesului de învăţare.
Aplicaţii ale modelului ARCS
Obţinerea şi susţinerea atenţiei
Captaţi atenţia elevilor utilizând abordări neobişnuite sau neaşteptate de elevi.
Stimulaţi permanent curiozitatea elevilor folosind probleme care invocă mister.
Menţineţi atenţia elevilor variind structura prezentărilor.
Creşterea relevanţei
Stimulaţi permanent curiozitatea elevilor folosind probleme care invocă mister.
Menţineţi atenţia elevilor variind structura prezentărilor.
Creşterea relevanţei
Dezvoltaţi convingerea elevilor asupra modalităţii în care subiectul predat concordă cu scopurile personale ale elevilor.
Oferiţi elevilor oportunitatea de a-şi valorifica experienţele anterioare.
Accentuaţi familiaritatea subiectului prin relaţionarea acestuia cu experienţele anterioare ale elevilor.
Consolidarea încrederii în sine
Oferiţi elevilor oportunitatea de a-şi valorifica experienţele anterioare.
Accentuaţi familiaritatea subiectului prin relaţionarea acestuia cu experienţele anterioare ale elevilor.
Consolidarea încrederii în sine
Creaţi aşteptări pozitive, elaboraţi scopuri educaţionale comprehensibile.
Permiteţi-le elevilor să se autocontroleze.
Permiteţi-le elevilor să se autocontroleze.
Generarea satisfacţiei
Creaţi consecinţe fireşti, oferind elevilor posibilitatea de a utiliza competenţele recent dobândite.
În absenţa consecinţelor fireşti, utilizaţi remunerări pozitive simbolice.
Asiguraţi echitatea prin menţinerea unor standarde consistente şi corespunderea rezultatelor cu expectanţele elevilor.
Cum să încurajez elevii să fie mai interesaţi ?
- Chiar din prima zi, vorbiţi elevilor despre entuziasmul Dvs. referitor la acest curs / subiect şi la modalitatea în care acesta vă afectează personal. Căutaţi modalităţi prin care să faceţi conexiuni între materialul propus şi viaţa elevilor Dvs. Utilizaţi articole şi descoperiri recente, reportaje chiar din presa locală sau exemple din propria experienţă care sunt relevante conţinutului. Solicitaţi astfel de exemple şi elevilor Dvs.
În absenţa consecinţelor fireşti, utilizaţi remunerări pozitive simbolice.
Asiguraţi echitatea prin menţinerea unor standarde consistente şi corespunderea rezultatelor cu expectanţele elevilor.
Cum să încurajez elevii să fie mai interesaţi ?
- Chiar din prima zi, vorbiţi elevilor despre entuziasmul Dvs. referitor la acest curs / subiect şi la modalitatea în care acesta vă afectează personal. Căutaţi modalităţi prin care să faceţi conexiuni între materialul propus şi viaţa elevilor Dvs. Utilizaţi articole şi descoperiri recente, reportaje chiar din presa locală sau exemple din propria experienţă care sunt relevante conţinutului. Solicitaţi astfel de exemple şi elevilor Dvs.
-
Gândiţi-vă la întrebările pe care le-aţi putea adresa elevilor pentru
ca aceştia să chibzuiască asupra subiectului în discuţie, chiar dacă nu
au citit nimic referitor la tema respectivă.
- Utilizaţi în cadrul discuţiilor tehnici eficiente de facilitare a acestora.
-
Dezvoltaţi la elevi „necesitatea de a şti”. Atunci când vă pregătiţi
pentru oră, întrebaţi-vă „Ce ar trebui şi ce le-ar place elevilor să
ştie la acest subiect ?”. Aceasta v-ar ajuta să concepeţi materialul în
termeni de „relevanţă” şi „pertinenţă” cu experienţa de viaţă a
elevilor.
Ce fac cu elevii apatici ?
Ce fac cu elevii apatici ?
-
Încercaţi să consolidaţi o relaţie interpersonală cu aceşti elevi.
Învăţaţi numele elevilor şi utilizaţi-le în comunicarea cu ei; elevii
vor înţelege cât de interesat sunteţi în obţinerea succesului la cursul
respectiv. Faceţi astfel încât elevii dezinteresaţi şi iresponsabili să
se convingă de faptul că doriţi cu adevărat să-i ajutaţi. Încercaţi să
aflaţi care este motivul apatiei elevilor: este în depresie, supărat sau
plictisit.
-
Cuantificaţi progresul elevilor la etape timpurii şi în mod sistematic,
astfel încât aceştia să aibă ideea clară despre situaţia lor
academică. Antrenaţi în abordarea elevilor apatici pe acei din clasă
care sunt foarte motivaţi şi interesaţi.
-
Aflaţi cât mai multă informaţie de elevii dvs. - apatici şi interesaţi –
care vă va ajuta să stabiliţi comunicare eficientă între ei.
Câteva strategii pentru a motiva elevii:
Câteva strategii pentru a motiva elevii:
-
Explicaţi. Studii recente demonstrează că elevii sunt mai puţin
interesaţi de participare sau evaluare deoarece nu înţeleg ce trebuie să
facă sau ce ar trebui să facă. Profesorii ar trebui să acorde mai mult
timp explicării: de ce învăţăm ceea ce învăţăm; de ce o anumită abordare
/ teorie / activitate este importantă, utilă şi interesantă etc. În
procesul educaţional entuziasmul profesorilor se transmite şi elevilor,
care probabil vor deveni mai interesaţi de subiectul respectiv. În mod
similar, profesorii trebuie să acorde mai mult timp explicând elevilor
ce aşteaptă de la ei, ce obiectiv urmăreşte prin realizarea unei
activităţi de evaluare etc. Elevii care sunt nesiguri de ceea ce urmează
să realizeze sau cunosc precar instrucţiunile de executare nu vor
obţine mari succese.
- Remuneraţi. Elevii care nu au încă consolidat un set motivaţional intrinsec de a învăţa pot fi ajutaţi prin motivaţie extrinsecă - remunerarea (psihologică sau materială). Decât să blamăm şi să criticăm distructiv un oarecare comportament sau răspuns neadecvat, remuneraţi comportamentele corecte şi răspunsurile bune. Reţineţi că şi adulţi, şi elevii sunt tentaţi să repete comportamentele care au fost remunerate. Remunerarea poate fi simbolică şi să marcheze nivelul la care a ajuns elevul prin acest comportament / răspuns. Copiilor mici acordaţi-le baloane, gumă de mestecat, set de carioci. Elevilor mai mari li se pot oferi cărţi, certificate, laude verbale etc. Oricui îi place să fie apreciat şi recunoscut, iar remunerările pentru o activitate realizată bine produc trăiri emoţionale plăcute.
- Umanizaţi-vă acţiunile şi comportamentele. Elevii sunt mai motivaţi să comunice cu profesorii care sunt mai „umani” şi cărora pare să le pese de ei, de interesele şi scopurile lor. Profesorii pot „apropia” elevii povestindu-le diverse istorioare din viaţa personală, recunoscându-şi greşelile pe care le-au făcut când erau copii sau chiar fiind adulţi deja. O astfel de personalizare a relaţiei profesor – elev îi ajută pe aceştia să perceapă profesorii ca fiinţe umane apropiate, şi nu ca figuri autoritare şi neplăcute. Discutaţi cu elevii şi în afara orelor de curs. Interesaţi-vă care le sunt planurile de viitor, ce şi-ar dori să devină, unde intenţionează să se odihnească în vacanţă etc.
- Implicaţi elevii în activităţi. Unul din factorii majori ai motivaţiei este implicarea elevilor în propriul proces de instruire. Citindu-le sau prezentîndu-le subiectul fiind postat în faţa clasei nu sunt metodele cele mai eficiente de predare. Este mult mai bine să implicaţi elevii în diverse activităţi: situaţii-problemă, discuţii în grup, studiu de caz etc. O oră despre natură ar avea o mai mare eficienţă dacă s-ar desfăşura în parcul local. Mai mult decât atât elevilor le place să se simtă utili (ca şi adulţilor, de altfel!). Alegeţi câţiva elevi care să vă ajute (selectarea bibliografiei, stabilirea subiectelor pentru examene, pregătirea sălii pentru desfăşurarea unei discuţii în plen, aranjarea posterelor etc.). Aceste activităţi vor spori considerabil stima de sine a elevilor şi vor intensifica şi motivaţia acestora pentru studiul disciplinei respective. Folosiţi orice oportunitate de a primi ajutorul elevilor dvs. şi fiţi recunoscători pentru aceasta.
- Predaţi inductiv. Cercetătorii susţin că prezentarea mai întâi a concluziilor, iar apoi oferirea exemplelor lipsesc elevii de plăcerea de a descoperi noul în mod individual. De ce nu aţi prezenta mai întâi exemplele, iar apoi să le solicitaţi elevilor să generalizeze cele prezentate şi să elaboreze concluzii ? Astfel, veţi spori interesul elevilor şi le veţi menţine interesul pe tot parcursul activităţii. Mai mult de cât atât, asemenea activităţi contribui mult la dezvoltarea abilităţilor de analiză şi sinteză.
-Satisfaceţi nevoile elevilor. Satisfacerea nevoilor este o metodă primară de menţinere a interesului elevilor şi a stării lor de bine. Identificaţi nevoile cele mai importante pentru fiecare elev şi încercaţi să ţineţi cont de asta.
- Utilizaţi emoţiile pozitive pentru a creşte productivitatea şi motivaţia. O memorie bună şi de lungă durată este în relaţie directă cu starea emoţională trăită de subiect în momentul memorării, susţin psihologii. Astfel, elevii învaţă mai bine atunci când învăţarea este „acompaniată” de emoţiile plăcute. Utilizaţi umorul, atunci când e cazul, dar nu exageraţi. Stabiliţi relaţii pline de afecţiune atât între dvs. şi elevi, cât şi între colegi.
- Remuneraţi. Elevii care nu au încă consolidat un set motivaţional intrinsec de a învăţa pot fi ajutaţi prin motivaţie extrinsecă - remunerarea (psihologică sau materială). Decât să blamăm şi să criticăm distructiv un oarecare comportament sau răspuns neadecvat, remuneraţi comportamentele corecte şi răspunsurile bune. Reţineţi că şi adulţi, şi elevii sunt tentaţi să repete comportamentele care au fost remunerate. Remunerarea poate fi simbolică şi să marcheze nivelul la care a ajuns elevul prin acest comportament / răspuns. Copiilor mici acordaţi-le baloane, gumă de mestecat, set de carioci. Elevilor mai mari li se pot oferi cărţi, certificate, laude verbale etc. Oricui îi place să fie apreciat şi recunoscut, iar remunerările pentru o activitate realizată bine produc trăiri emoţionale plăcute.
- Umanizaţi-vă acţiunile şi comportamentele. Elevii sunt mai motivaţi să comunice cu profesorii care sunt mai „umani” şi cărora pare să le pese de ei, de interesele şi scopurile lor. Profesorii pot „apropia” elevii povestindu-le diverse istorioare din viaţa personală, recunoscându-şi greşelile pe care le-au făcut când erau copii sau chiar fiind adulţi deja. O astfel de personalizare a relaţiei profesor – elev îi ajută pe aceştia să perceapă profesorii ca fiinţe umane apropiate, şi nu ca figuri autoritare şi neplăcute. Discutaţi cu elevii şi în afara orelor de curs. Interesaţi-vă care le sunt planurile de viitor, ce şi-ar dori să devină, unde intenţionează să se odihnească în vacanţă etc.
- Implicaţi elevii în activităţi. Unul din factorii majori ai motivaţiei este implicarea elevilor în propriul proces de instruire. Citindu-le sau prezentîndu-le subiectul fiind postat în faţa clasei nu sunt metodele cele mai eficiente de predare. Este mult mai bine să implicaţi elevii în diverse activităţi: situaţii-problemă, discuţii în grup, studiu de caz etc. O oră despre natură ar avea o mai mare eficienţă dacă s-ar desfăşura în parcul local. Mai mult decât atât elevilor le place să se simtă utili (ca şi adulţilor, de altfel!). Alegeţi câţiva elevi care să vă ajute (selectarea bibliografiei, stabilirea subiectelor pentru examene, pregătirea sălii pentru desfăşurarea unei discuţii în plen, aranjarea posterelor etc.). Aceste activităţi vor spori considerabil stima de sine a elevilor şi vor intensifica şi motivaţia acestora pentru studiul disciplinei respective. Folosiţi orice oportunitate de a primi ajutorul elevilor dvs. şi fiţi recunoscători pentru aceasta.
- Predaţi inductiv. Cercetătorii susţin că prezentarea mai întâi a concluziilor, iar apoi oferirea exemplelor lipsesc elevii de plăcerea de a descoperi noul în mod individual. De ce nu aţi prezenta mai întâi exemplele, iar apoi să le solicitaţi elevilor să generalizeze cele prezentate şi să elaboreze concluzii ? Astfel, veţi spori interesul elevilor şi le veţi menţine interesul pe tot parcursul activităţii. Mai mult de cât atât, asemenea activităţi contribui mult la dezvoltarea abilităţilor de analiză şi sinteză.
-Satisfaceţi nevoile elevilor. Satisfacerea nevoilor este o metodă primară de menţinere a interesului elevilor şi a stării lor de bine. Identificaţi nevoile cele mai importante pentru fiecare elev şi încercaţi să ţineţi cont de asta.
- Utilizaţi emoţiile pozitive pentru a creşte productivitatea şi motivaţia. O memorie bună şi de lungă durată este în relaţie directă cu starea emoţională trăită de subiect în momentul memorării, susţin psihologii. Astfel, elevii învaţă mai bine atunci când învăţarea este „acompaniată” de emoţiile plăcute. Utilizaţi umorul, atunci când e cazul, dar nu exageraţi. Stabiliţi relaţii pline de afecţiune atât între dvs. şi elevi, cât şi între colegi.
Experienţa demonstrează că nivelul rezultatelor şcolare reflectă, în
măsură însemnată, nivelul muncii profesorului, pregătirea, însuşirile
profesionale, măiestria pedagogică, trăsăturile de personalitate ale
acestuia. Motivaţia este un factor căruia dascălii trebuie să îi acorde
importanţa cuvenită pentru atingerea, de către elevi, a performanţelor
şcolare aşteptate.
Bibliografie:
Cosmovici, Andrei -Iacob, Luminiţa -Psihologie Şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Cerghit, I., Radu,T.I., Popescu, E, Vlăsceanu, I., - Didactica, E.D.P., Bucureşti,1998
Radu, T.I.- Teoria şi practica în evaluarea eficienţei învăţământului, E.D.P., Bucureşti, 1991
Vrabie, Dumitru- Atitudinile elevului faţă de aprecierea şcolară, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1994
Şchiopu, Ursula, Verza, E., - Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1991
Bibliografie:
Cosmovici, Andrei -Iacob, Luminiţa -Psihologie Şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Cerghit, I., Radu,T.I., Popescu, E, Vlăsceanu, I., - Didactica, E.D.P., Bucureşti,1998
Radu, T.I.- Teoria şi practica în evaluarea eficienţei învăţământului, E.D.P., Bucureşti, 1991
Vrabie, Dumitru- Atitudinile elevului faţă de aprecierea şcolară, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1994
Şchiopu, Ursula, Verza, E., - Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1991
Colaborarea cadre didactice-părinţi în sprijinul îmbunătăţirii performanţelor şcolare ale şcolarilor mici-un exemplu de bună practică
Odată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două lumi diferite: una a familiei, colorată încă de afectivitatea primei copilării, cealaltă, a şcolii, încărcată de noi exigenţe şi de promisiunile viitorului, la fel de importante. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi, pe plan mai general, în viaţa socială.
Obiectivul cel mai important al colaborării dintre şcoală şi familie în perioada şcolarităţii mici îl reprezintă susţinerea eforturilor copilului pentru ca acesta să dobândească primele instrumente ale muncii intelectuale şi să obţină succesul şcolar.
Clasa reprezintă pentru elevi al doilea mediu de socializare, după familie. Aici elevul va trăi şi experimenta, va învăţa deprinderi sociale necesare pentru viaţă.
În activitatea pe care o desfăşurăm, am pornit întotdeauna de la "punctele forte" ale elevilor şi cele ale noastre ca învăţător, cum ar fi: ce ştie elevul, ce poate să facă, ce îi este îngăduit să realizeze, spre ce are înclinaţii, de ce abilităţi didactice dispune.
Apoi am avut în vedere "punctele slabe" pe care vrem să le îndreptăm (ce nu ştie elevul, ce n-a înţeles, ce nu poate să facă, ce nu ne este îngăduit nouă ca învăţători să facem). Este necesară o bună cunoaştere a elevilor şi totodată o bună cunoaştere a forţelor proprii.
Am ajutat elevii să treacă peste reţineri, să-şi exprime în mod deschis opiniile personale, să vorbească despre evenimentele la care participă, despre calităţile şi defectele lor. Elevii au dobândit nu numai curajul exprimării unor opinii, ci şi respectul pentru părerile colegilor, ale părinţilor, pentru adevăr.
În felul acesta am pus pe fiecare elev în situaţia de a-şi exercita, în clasă, principalele însuşiri care-i definesc personalitatea, făcându-i participanţi activi, dar şi colaboratori, parteneri ai noştri în ducerea la bun sfârşit a tuturor activităţilor.
Calitatea proceselor de comunicare ce se stabilesc în grupul şcolar depinde de potenţialul comunicativ al fiecăruia dintre membrii lui.
Experienţa profesională ne-a confirmat efectul stimulator al aprecierilor pozitive. Atunci când am acordat suficientă apreciere pozitivă, ne-am îmbunătăţit relaţiile chiar şi cu elevii mai slabi. Aprecierile negative generează nesiguranţă, scepticism, ezitare, frustrare, agresivitate, ostilitate, inferioritate. Elevii îi agrează pe învăţătorii care îi fac să se simtă importanţi, nu pe cei care-i fac să se simtă inferiori, jenaţi. Ei simpatizează şi sunt legaţi prin puternice trăiri afective de învăţătorii care le ascultă opiniile şi evită persoanele şi situaţiile care îi pun în încurcătură, în inferioritate. Limbajul învăţătorului are un rol foarte important în educare elevilor. Cuvintele dure, ironice, jignitoare sunt resimţite ca lipsă de respect, ca o desconsiderare a personalităţii lor. Astfel de învăţători nu sunt agreaţi, nu rămân ca figuri pozitive în conştiinţa elevilor. Un comportament verbal arogant, ironic, nepoliticos duce la dezvoltarea unor atitudini nedorite la elevi.
Este important şi necesar ca învăţătorul să ştie să creeze un mediu favorabil în clasă. Să fie permanent disponibil pentru elev, să nu-l umilească niciodată, să menţină permanent un mediu pozitiv, stimulativ.
Alături de sensibilitate şi capacitate de empatie, dragostea pentru copil, obiectivitatea, o bună autocunoaştere a educatorului, o corectă cunoaştere a subiectului educaţiei, reflecţia asupra căilor de sporire a calităţii muncii la catedră şi asupra posibilităţii evitării stărilor conflictuale sunt tot atâtea căi care asigură eficienţa actului instructiv-educativ. Ele ţin de procesul de autoperfecţionare a educatorului şi mai ales de relaţia sa cu elevii. Perfecţionarea relaţiei educator-elev în sensul instalării în clasă a unui climat favorabil cooperării, poate oportunitatea unui învăţământ eficient care să dezvolte responsabilitatea, creativitatea, iniţiativa.
În domeniul colaborării şcoală-familie, punctul de plecare este cunoaşterea prealabilă a părinţilor de către învăţător, a familiei, a climatului familial.
Activitatea educativă îmbracă o multitudine de forme la următoarele nivele: comitetul de părinţi, consiliul reprezentativ al părinţilor, corespondenţa cu părinţii, consultaţiile pedagogice, implicarea părinţilor în activitatea şcolii, activităţi nonformale (excursii, cercuri, serbări, aniversări, cursuri etc.), consultaţii la cererea părinţilor.
Numărul mare de contacte şcoală- familie nu asigură neapărat rezultate fructuoase.
Întâlnirile colective cu părinţii reprezintă cea mai ,,profitabilă’’ şi democratică formă de colaborare a învăţătorului cu familiile elevilor săi. Pentru învăţător înseamnă un cadru de manifestare şi de perfecţionare a calităţilor sale manageriale, un moment optim de conştientizare şi de mobilizare a părinţilor într-un parteneriat real, prilej de a învăţa şi el din experienţa părinţilor. Pentru părinţi, adunările colective reprezintă tot atâtea prilejuri de autoevaluare şi de sporire a competenţelor educative, de informare pedagogică avizată, decide înţelegerea complexităţii fenomenului instructive-educativ şi a poziţiei pe care o ocupă în acest proces.
Vă supunem atenţiei o activitate prin care am urmărit conştientizarea părinţilor faţă de influenţa imaginii/stimei de sine asupra performanţei şcolare.
La începutul întâlnirii, am cerut părinţilor să scrie pe o hârtie:• 3 realizări în activitatea /comportamentul/ relaţiile copilului
• 3 lucruri la care trebuie să se lucreze/ neîmpliniri
Apoi, le-am citit următoarea poveste:“Leul Leo, regele animalelor, stăpânul de necontestat, se plimba prin savană. Deodată, întâlni un iepure sălbatic. Ridicându-se la înalţimea forţei sale dominatoare, îl întrebă pe acesta: "Cine este regele animalelor?" Iepurele, înlemnit de groază, răspunde: "Tu, Măria ta!" Atunci Leo, bine dispus, zâmbi iepurelui fâstâcit şi, cu un gest mărinimos al labei sale porunci: "Poţi pleca!" Leul întâlni o gazelă şi jocul se repetă. Din nou scoase un răget la bietul animal, din nou i se confirmă cât este el de atotputernic şi, din nou, repetă bine dispus: "Poţi pleca!"
Situaţia se repetă de mai multe ori, cu un cerb, cu o zebră, cu o girafă. Toate aceste animale erau mai mici, respectiv mai slabe decât leul. El deveni din ce în ce mai îndrăzneţ. În cele din urmă, întâlni un rinocer. În mod normal, ar fi trebuit să-l ocolească, dar cu privirea sigură, cu mersul grav, subliniindu-şi mândria, cutezanţa, răcni: "CINE este regele animalelor?". Firesc ar fi fost ca rinocerul să nu-l bage în seamă, dar în acea zi, intimidat datorită siguranţei cu care păşea leul şi a tonului ridicat, răspunse: "Desigur, dumneata, stăpâne!" Mergând mai departe, leul întâlni un elefant. În inchipuirea sa de moment, leul se considera mai puternic şi îşi urla întrebarea cunoscută. Dar elefantul avea o cu totul altă părere despre sine. În consecinţă, ripostă. Îşi ridică un picior, pe care îl sprijini uşor pe capul leului, aşa încât acesta se scufundă în nisip până la gât, după care îşi văzu mai departe de drum fără să se uite înapoi. Dezorientat şi încercând să se elibereze, leul striga dupa uriaşul care se depărta tacticos: "Dar îmi mai este permis să pun întrebarea?"
Povestea a constituit baza discuţiei ulterioare, care s-a încheiat cu următoarele concluzii:
1. Toţi ne formăm o imagine despre propria persoană.
2. În acţiunile noastre ne bazăm pe această imagine.
3. Imaginea de sine nu coincide întotdeauna cu realitatea.
4. Atunci când există o mare discrepanţă între imaginea de sine şi realitate, comunicarea are de suferit.
5. Atunci când comunicarea are de suferit, este lezat şi sentimentul stimei de sine.
(preluare din “Antrenamentul comunicării sau arta de a înţelege”, Vera F. Birkenbihl)
Am oferit părinţilor următoarele informaţii pentru studiu individual:
Ce este imaginea de sine ?
Imaginea de sine este modul în care te simţi şi gândeşti, despre calităţile şi defectele tale. Abilitatea noastră de a ne evalua corect şi realist, de a fi capabili să ne acceptăm aşa cum suntem, de a ne cunoaşte realist potenţialul şi limitele personale defineşte imaginea de sine.
Acceptarea de către o persoană a propriei puteri şi a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătăţiri este bazată pe credinţele şi presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfăţişare, resurse emoţionale, locul fiecăruia în lume, percepţia potenţialului şi sentimentul importanţei fiecăruia.
Cum se dezvoltă stima de sine ?
Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieţii din experienţele pe care le are copilul cu celelalte persoane şi din acţiunile pe care le realizează şi la care participă. Experienţele din timpul copilăriei au un rol esenţial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele şi eşecurile din copilărie, precum şi modalităţile de reacţie a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinţilor, ale profesorilor, colegilor, fraţilor (surorilor), prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.
Încurajarea – modalitate de dezvoltare a stimei de sine a copiilor
Încurajarea este procesul prin care părinţii pot dezvolta încrederea şi stima de sine a copilului.
Componentele stimei de sine
Să te simţi important
Să te simţi iubit
Să ai simţul puterii
Să ai încredere în tine
Să te simţi matur
Să te simţi respectat
Să cunoşti şi să trăieşti după anumite valori
Să te simţi unic
Să te simţi plin de succes
Să te simţi acceptat
Să te justifici
Să-ţi menţii integritatea
Să controlezi stresul eficient
Să îndrăzneşti să rişti
Să fii disciplinat
Să ai scopuri bine definite
Să controlezi conflictele
Să accepţi responsabilităţile şi provocările
Să te simţi capabil să-i influenţezi pe alţii
Să simţi că ai controlul asupra vieţii cuiva
Să ai o imagine corporală pozitivă
Să fii capabil să accepţi laudele şi criticile
Să ai o sferă largă de emoţii
Să poţi acţiona independent şi interdependent
Să te simţi mândru
Să fii capabil să dai şi să primeşti
Să te simţi util
Să te simţi legat de cei din jur
Să te simţi competent în luarea deciziilor
Să tratezi eficient cu colegii/ autorităţile
Să te simţi în siguranţă
Să ştii că e uman să greşeşti
Să ştii că se poate avea încredere în tine
După ce am discutat despre modul în care imaginea şi stima de sine influenţează toate aspectele vieţii noastre, am dat părinţilor o temă de reflecţie, pentru a conştientiza influenţa modelului asupra copilului:
Povestea băieţelului
Într-o zi un băieţel s-a dus la şcoală.
Băieţelul era mic,
Iar şcoala era mare.
Dar când băieţelul a văzut
Că intrarea în clasa lui
Se făcea printr-o uşă direct din curte,
A fost foarte fericit,
Iar şcoala nu i s-a mai părut
Atât de mare ca la început.
Într-o dimineaţă
Când băieţelul se afla în clasă,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o să facem un desen.”
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
căci îi plăcea mult să deseneze.
Ştia să deseneze o mulţime de lucruri:
Lei şi tigri,
Pui şi vaci,
Trenuri şi vapoare ...
Şi şi-a scos cutia cu creioane colorate
Şi a început să deseneze.
Dar profesoara a spus: „Aşteptaţi !
Nu începeţi încă !”
Şi a aşteptat până i s-a părut că toţi copiii sunt pregătiţi.
„Acum o să desenăm flori”,
a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
căci îi plăcea să deseneze flori.
Şi a început să deseneze flori frumoase,
Şi le-a colorat în roşu, portocaliu şi albastru.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Aşteptaţi ! Vă voi arăta eu cum să coloraţi.”
Şi a desenat o floare roşie cu tulpina verde.
„Acum puteţi începe”, a zis profesoara.
Băieţelul s-a uitat la floarea profesoarei,
Apoi s-a uitat la floarea lui.
A lui era mai frumoasă decât a profesoarei,
Dar n-a mai spus nimic.
A întors doar foaia
Şi a desenat o floare ca a profesoarei,
Era roşie cu tulpina verde.
Într-o altă zi,
Când băieţelul intrase în clasă prin
Uşa din curte,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Azi o să facem ceva din argilă.”
„Grozav”, a spus băieţelul,
Căci îi plăcea să lucreze cu argilă:
Şerpi şi oameni de zăpadă,
Elefanţi şi camioane, ...
Şi a început să frământe bucata de argilă.
Dar profesoara a zis:
„Staţi ! Nu sunteţi gata să începeţi ...”
Şi a aşteptat până când toţi copiii au fost gata.
„Acum o să facem o farfurie”,
a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
căci îi plăcea să facă farfurii.
Şi a început să facă farfurii de toate formele şi mărimile.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Aşteptaţi, vă arăt eu cum să faceţi !”
şi le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă.
„Aşa, acum puteţi începe”, a zis profesoara.
Băieţelul s-a uitat la farfuria profesoarei,
Şi apoi la ale sale.
Îi plăceau mai mult farfuriile lui,
Decât farfuria adâncă făcută de profesoară,
Dar n-a spus un cuvânt. Şi-a transformat farfuriile lui într-o bilă mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă şi mare
Ca şi cea făcută de profesoară .
Şi foarte curând, băieţelul a învăţat să aştepte şi să privească
Şi să facă lucruri ca şi cele făcute de profesoară.
Şi foarte curând
n-a mai făcut nimic de unul singur.
Şi s-a întâmplat într-o zi
Că băieţelul şi familia lui
s-au mutat într-o altă casă,
într-un alt oraş.
Şi băieţelul a trebuit să meargă la altă şcoală.
Şcoala nouă era şi mai mare,
Şi nu avea nici o uşă
Prin care să intre direct din curte în clasa lui.
Trebuia să urce nişte trepte înalte
Şi să meargă de-a lungul unui coridor lung
Până ajungea la clasa lui.
În prima zi de şcoală,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o să facem un desen”.
„Grozav”, şi-a zis băieţelul,
şi a aşteptat să-i spună profesoara ce să facă.
Dar ea n-a spus nimic.
s-a plimbat doar prin clasă.
Când a ajuns lângă băieţel, i-a spus:
„Tu nu ştii să desenezi ?”
„Ba da”, a zis băieţelul, „ce desen să facem ?”
„Nu ştiu până nu-l faci”, a zis profesoara.
„Cum să-l fac ?”, zise băieţelul.
„Cum vrei tu”, a fost răspunsul ei.
„Dacă toţi aţi face acelaşi desen,
şi l-aţi colora la fel,
cum să ştiu cine l-a făcut ?”
„Nu ştiu”, zise băieţelul
şi a început să deseneze o floare roşie
cu tulpina verde ...
Clasa reprezintă pentru elevi al doilea mediu de socializare, după familie. Aici elevul va trăi şi experimenta, va învăţa deprinderi sociale necesare pentru viaţă.
În activitatea pe care o desfăşurăm, am pornit întotdeauna de la "punctele forte" ale elevilor şi cele ale noastre ca învăţător, cum ar fi: ce ştie elevul, ce poate să facă, ce îi este îngăduit să realizeze, spre ce are înclinaţii, de ce abilităţi didactice dispune.
Apoi am avut în vedere "punctele slabe" pe care vrem să le îndreptăm (ce nu ştie elevul, ce n-a înţeles, ce nu poate să facă, ce nu ne este îngăduit nouă ca învăţători să facem). Este necesară o bună cunoaştere a elevilor şi totodată o bună cunoaştere a forţelor proprii.
Am ajutat elevii să treacă peste reţineri, să-şi exprime în mod deschis opiniile personale, să vorbească despre evenimentele la care participă, despre calităţile şi defectele lor. Elevii au dobândit nu numai curajul exprimării unor opinii, ci şi respectul pentru părerile colegilor, ale părinţilor, pentru adevăr.
În felul acesta am pus pe fiecare elev în situaţia de a-şi exercita, în clasă, principalele însuşiri care-i definesc personalitatea, făcându-i participanţi activi, dar şi colaboratori, parteneri ai noştri în ducerea la bun sfârşit a tuturor activităţilor.
Calitatea proceselor de comunicare ce se stabilesc în grupul şcolar depinde de potenţialul comunicativ al fiecăruia dintre membrii lui.
Experienţa profesională ne-a confirmat efectul stimulator al aprecierilor pozitive. Atunci când am acordat suficientă apreciere pozitivă, ne-am îmbunătăţit relaţiile chiar şi cu elevii mai slabi. Aprecierile negative generează nesiguranţă, scepticism, ezitare, frustrare, agresivitate, ostilitate, inferioritate. Elevii îi agrează pe învăţătorii care îi fac să se simtă importanţi, nu pe cei care-i fac să se simtă inferiori, jenaţi. Ei simpatizează şi sunt legaţi prin puternice trăiri afective de învăţătorii care le ascultă opiniile şi evită persoanele şi situaţiile care îi pun în încurcătură, în inferioritate. Limbajul învăţătorului are un rol foarte important în educare elevilor. Cuvintele dure, ironice, jignitoare sunt resimţite ca lipsă de respect, ca o desconsiderare a personalităţii lor. Astfel de învăţători nu sunt agreaţi, nu rămân ca figuri pozitive în conştiinţa elevilor. Un comportament verbal arogant, ironic, nepoliticos duce la dezvoltarea unor atitudini nedorite la elevi.
Este important şi necesar ca învăţătorul să ştie să creeze un mediu favorabil în clasă. Să fie permanent disponibil pentru elev, să nu-l umilească niciodată, să menţină permanent un mediu pozitiv, stimulativ.
Alături de sensibilitate şi capacitate de empatie, dragostea pentru copil, obiectivitatea, o bună autocunoaştere a educatorului, o corectă cunoaştere a subiectului educaţiei, reflecţia asupra căilor de sporire a calităţii muncii la catedră şi asupra posibilităţii evitării stărilor conflictuale sunt tot atâtea căi care asigură eficienţa actului instructiv-educativ. Ele ţin de procesul de autoperfecţionare a educatorului şi mai ales de relaţia sa cu elevii. Perfecţionarea relaţiei educator-elev în sensul instalării în clasă a unui climat favorabil cooperării, poate oportunitatea unui învăţământ eficient care să dezvolte responsabilitatea, creativitatea, iniţiativa.
În domeniul colaborării şcoală-familie, punctul de plecare este cunoaşterea prealabilă a părinţilor de către învăţător, a familiei, a climatului familial.
Activitatea educativă îmbracă o multitudine de forme la următoarele nivele: comitetul de părinţi, consiliul reprezentativ al părinţilor, corespondenţa cu părinţii, consultaţiile pedagogice, implicarea părinţilor în activitatea şcolii, activităţi nonformale (excursii, cercuri, serbări, aniversări, cursuri etc.), consultaţii la cererea părinţilor.
Numărul mare de contacte şcoală- familie nu asigură neapărat rezultate fructuoase.
Întâlnirile colective cu părinţii reprezintă cea mai ,,profitabilă’’ şi democratică formă de colaborare a învăţătorului cu familiile elevilor săi. Pentru învăţător înseamnă un cadru de manifestare şi de perfecţionare a calităţilor sale manageriale, un moment optim de conştientizare şi de mobilizare a părinţilor într-un parteneriat real, prilej de a învăţa şi el din experienţa părinţilor. Pentru părinţi, adunările colective reprezintă tot atâtea prilejuri de autoevaluare şi de sporire a competenţelor educative, de informare pedagogică avizată, decide înţelegerea complexităţii fenomenului instructive-educativ şi a poziţiei pe care o ocupă în acest proces.
Vă supunem atenţiei o activitate prin care am urmărit conştientizarea părinţilor faţă de influenţa imaginii/stimei de sine asupra performanţei şcolare.
La începutul întâlnirii, am cerut părinţilor să scrie pe o hârtie:• 3 realizări în activitatea /comportamentul/ relaţiile copilului
• 3 lucruri la care trebuie să se lucreze/ neîmpliniri
Apoi, le-am citit următoarea poveste:“Leul Leo, regele animalelor, stăpânul de necontestat, se plimba prin savană. Deodată, întâlni un iepure sălbatic. Ridicându-se la înalţimea forţei sale dominatoare, îl întrebă pe acesta: "Cine este regele animalelor?" Iepurele, înlemnit de groază, răspunde: "Tu, Măria ta!" Atunci Leo, bine dispus, zâmbi iepurelui fâstâcit şi, cu un gest mărinimos al labei sale porunci: "Poţi pleca!" Leul întâlni o gazelă şi jocul se repetă. Din nou scoase un răget la bietul animal, din nou i se confirmă cât este el de atotputernic şi, din nou, repetă bine dispus: "Poţi pleca!"
Situaţia se repetă de mai multe ori, cu un cerb, cu o zebră, cu o girafă. Toate aceste animale erau mai mici, respectiv mai slabe decât leul. El deveni din ce în ce mai îndrăzneţ. În cele din urmă, întâlni un rinocer. În mod normal, ar fi trebuit să-l ocolească, dar cu privirea sigură, cu mersul grav, subliniindu-şi mândria, cutezanţa, răcni: "CINE este regele animalelor?". Firesc ar fi fost ca rinocerul să nu-l bage în seamă, dar în acea zi, intimidat datorită siguranţei cu care păşea leul şi a tonului ridicat, răspunse: "Desigur, dumneata, stăpâne!" Mergând mai departe, leul întâlni un elefant. În inchipuirea sa de moment, leul se considera mai puternic şi îşi urla întrebarea cunoscută. Dar elefantul avea o cu totul altă părere despre sine. În consecinţă, ripostă. Îşi ridică un picior, pe care îl sprijini uşor pe capul leului, aşa încât acesta se scufundă în nisip până la gât, după care îşi văzu mai departe de drum fără să se uite înapoi. Dezorientat şi încercând să se elibereze, leul striga dupa uriaşul care se depărta tacticos: "Dar îmi mai este permis să pun întrebarea?"
Povestea a constituit baza discuţiei ulterioare, care s-a încheiat cu următoarele concluzii:
1. Toţi ne formăm o imagine despre propria persoană.
2. În acţiunile noastre ne bazăm pe această imagine.
3. Imaginea de sine nu coincide întotdeauna cu realitatea.
4. Atunci când există o mare discrepanţă între imaginea de sine şi realitate, comunicarea are de suferit.
5. Atunci când comunicarea are de suferit, este lezat şi sentimentul stimei de sine.
(preluare din “Antrenamentul comunicării sau arta de a înţelege”, Vera F. Birkenbihl)
Am oferit părinţilor următoarele informaţii pentru studiu individual:
Ce este imaginea de sine ?
Imaginea de sine este modul în care te simţi şi gândeşti, despre calităţile şi defectele tale. Abilitatea noastră de a ne evalua corect şi realist, de a fi capabili să ne acceptăm aşa cum suntem, de a ne cunoaşte realist potenţialul şi limitele personale defineşte imaginea de sine.
Acceptarea de către o persoană a propriei puteri şi a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătăţiri este bazată pe credinţele şi presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfăţişare, resurse emoţionale, locul fiecăruia în lume, percepţia potenţialului şi sentimentul importanţei fiecăruia.
Cum se dezvoltă stima de sine ?
Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieţii din experienţele pe care le are copilul cu celelalte persoane şi din acţiunile pe care le realizează şi la care participă. Experienţele din timpul copilăriei au un rol esenţial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele şi eşecurile din copilărie, precum şi modalităţile de reacţie a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinţilor, ale profesorilor, colegilor, fraţilor (surorilor), prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.
Încurajarea – modalitate de dezvoltare a stimei de sine a copiilor
Încurajarea este procesul prin care părinţii pot dezvolta încrederea şi stima de sine a copilului.
Componentele stimei de sine
Să te simţi important
Să te simţi iubit
Să ai simţul puterii
Să ai încredere în tine
Să te simţi matur
Să te simţi respectat
Să cunoşti şi să trăieşti după anumite valori
Să te simţi unic
Să te simţi plin de succes
Să te simţi acceptat
Să te justifici
Să-ţi menţii integritatea
Să controlezi stresul eficient
Să îndrăzneşti să rişti
Să fii disciplinat
Să ai scopuri bine definite
Să controlezi conflictele
Să accepţi responsabilităţile şi provocările
Să te simţi capabil să-i influenţezi pe alţii
Să simţi că ai controlul asupra vieţii cuiva
Să ai o imagine corporală pozitivă
Să fii capabil să accepţi laudele şi criticile
Să ai o sferă largă de emoţii
Să poţi acţiona independent şi interdependent
Să te simţi mândru
Să fii capabil să dai şi să primeşti
Să te simţi util
Să te simţi legat de cei din jur
Să te simţi competent în luarea deciziilor
Să tratezi eficient cu colegii/ autorităţile
Să te simţi în siguranţă
Să ştii că e uman să greşeşti
Să ştii că se poate avea încredere în tine
După ce am discutat despre modul în care imaginea şi stima de sine influenţează toate aspectele vieţii noastre, am dat părinţilor o temă de reflecţie, pentru a conştientiza influenţa modelului asupra copilului:
Povestea băieţelului
Într-o zi un băieţel s-a dus la şcoală.
Băieţelul era mic,
Iar şcoala era mare.
Dar când băieţelul a văzut
Că intrarea în clasa lui
Se făcea printr-o uşă direct din curte,
A fost foarte fericit,
Iar şcoala nu i s-a mai părut
Atât de mare ca la început.
Într-o dimineaţă
Când băieţelul se afla în clasă,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o să facem un desen.”
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
căci îi plăcea mult să deseneze.
Ştia să deseneze o mulţime de lucruri:
Lei şi tigri,
Pui şi vaci,
Trenuri şi vapoare ...
Şi şi-a scos cutia cu creioane colorate
Şi a început să deseneze.
Dar profesoara a spus: „Aşteptaţi !
Nu începeţi încă !”
Şi a aşteptat până i s-a părut că toţi copiii sunt pregătiţi.
„Acum o să desenăm flori”,
a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
căci îi plăcea să deseneze flori.
Şi a început să deseneze flori frumoase,
Şi le-a colorat în roşu, portocaliu şi albastru.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Aşteptaţi ! Vă voi arăta eu cum să coloraţi.”
Şi a desenat o floare roşie cu tulpina verde.
„Acum puteţi începe”, a zis profesoara.
Băieţelul s-a uitat la floarea profesoarei,
Apoi s-a uitat la floarea lui.
A lui era mai frumoasă decât a profesoarei,
Dar n-a mai spus nimic.
A întors doar foaia
Şi a desenat o floare ca a profesoarei,
Era roşie cu tulpina verde.
Într-o altă zi,
Când băieţelul intrase în clasă prin
Uşa din curte,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Azi o să facem ceva din argilă.”
„Grozav”, a spus băieţelul,
Căci îi plăcea să lucreze cu argilă:
Şerpi şi oameni de zăpadă,
Elefanţi şi camioane, ...
Şi a început să frământe bucata de argilă.
Dar profesoara a zis:
„Staţi ! Nu sunteţi gata să începeţi ...”
Şi a aşteptat până când toţi copiii au fost gata.
„Acum o să facem o farfurie”,
a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
căci îi plăcea să facă farfurii.
Şi a început să facă farfurii de toate formele şi mărimile.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Aşteptaţi, vă arăt eu cum să faceţi !”
şi le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă.
„Aşa, acum puteţi începe”, a zis profesoara.
Băieţelul s-a uitat la farfuria profesoarei,
Şi apoi la ale sale.
Îi plăceau mai mult farfuriile lui,
Decât farfuria adâncă făcută de profesoară,
Dar n-a spus un cuvânt. Şi-a transformat farfuriile lui într-o bilă mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă şi mare
Ca şi cea făcută de profesoară .
Şi foarte curând, băieţelul a învăţat să aştepte şi să privească
Şi să facă lucruri ca şi cele făcute de profesoară.
Şi foarte curând
n-a mai făcut nimic de unul singur.
Şi s-a întâmplat într-o zi
Că băieţelul şi familia lui
s-au mutat într-o altă casă,
într-un alt oraş.
Şi băieţelul a trebuit să meargă la altă şcoală.
Şcoala nouă era şi mai mare,
Şi nu avea nici o uşă
Prin care să intre direct din curte în clasa lui.
Trebuia să urce nişte trepte înalte
Şi să meargă de-a lungul unui coridor lung
Până ajungea la clasa lui.
În prima zi de şcoală,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o să facem un desen”.
„Grozav”, şi-a zis băieţelul,
şi a aşteptat să-i spună profesoara ce să facă.
Dar ea n-a spus nimic.
s-a plimbat doar prin clasă.
Când a ajuns lângă băieţel, i-a spus:
„Tu nu ştii să desenezi ?”
„Ba da”, a zis băieţelul, „ce desen să facem ?”
„Nu ştiu până nu-l faci”, a zis profesoara.
„Cum să-l fac ?”, zise băieţelul.
„Cum vrei tu”, a fost răspunsul ei.
„Dacă toţi aţi face acelaşi desen,
şi l-aţi colora la fel,
cum să ştiu cine l-a făcut ?”
„Nu ştiu”, zise băieţelul
şi a început să deseneze o floare roşie
cu tulpina verde ...
(din volumul „Supă de pui pentru suflet” – Jack Canfield, Mark Victor Hansen)
Bibliografie:
• Moisin, Anton- Părinţi şi copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
• Boroş, Maximilian- Profesorul şi elevii, Editura Gutinul, Colecţia de pedagogie, Maramureş,1994
• Narly Constantin- Pedagogie generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996
Bibliografie:
• Moisin, Anton- Părinţi şi copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995
• Boroş, Maximilian- Profesorul şi elevii, Editura Gutinul, Colecţia de pedagogie, Maramureş,1994
• Narly Constantin- Pedagogie generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996