Consilierea părinţilor

Ce înseamnă să fii un „părinte bun”?
    Copilul tău l-a luat pe NU în braţe?
         Deseori ai impresia că nu te faci auzit?
            Copilul tău este mai agresiv/mai apatic decât de obicei?
                   Ai uneori impresia că lucrurile scapă de sub control?


              "Părinţii buni le dau copiilor rădăcini şi aripi. Rădăcini ca să ştie unde le este casa şi aripi ca să zboare în alte părţi unde să arate celorlalţi ce au învăţat."

 Teme abordate:
     Autonomia personală
     Adaptarea la mediul educaţional
     Disciplinarea pozitivă (pedeapsă vs consecinţă)
     Educaţie emoţională (exprimarea şi gestionarea emoţiilor, emoţii şi comportamente)
     Gestionarea comportamentelor
     Educaţie socială
     Comunicare asertivă, ascultare activă
     Educaţie socială
     Cum să le vorbim copiilor despre droguri, alcool, sex
     Influenţa stilului parental asupra dezvoltării copilului
     De ce pedepsesc părinţii?
     Frica de evaluare
     Managementul timpului
     Managementul stresului
     Imaginea şi stima de sine







Influenţa climatului socio-familial asupra dezvoltării copilului

      Climatul familial se referă la un ansamblu de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini şi un anumit nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul familial. Acest climat poate fi: pozitiv, echilibrat, constituind o premisă importantă a maturizării intelectuale şi afective a copilului sau negativ caracterizat prin dezechilibre emoţionale, tensiune, violenţă, conflicte între membrii familiei. Climatul familial poate facilita sau diminua influenţele educaţionale şi transformarea acestora în achiziţii psiho-comportamentale la nivelul personalităţii copilului. Familia, ca matrice pentru adulţi şi copii, trebuie să aibă capacitatea de suport emoţional şi financiar, să asigure securitatea membrilor şi să-i încurajeze în situaţii dificile sau să le susţină iniţiativele.
     Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de educaţie al părinţilor, valorile morale care sunt transmise noilor generaţii îşi pun amprenta pe relaţiile vieţii de familie. În general, în familiile cu un nivel de cultură mai ridicat există o atitudine mai liberală privind independenţa şi iniţiativa copilului, controlul vieţii acestora, respectul mutual pentru drepturile fiecărui membru.
Într-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă reciprocă, care manifestă stabilitate, iar membrii ei se declară satisfăcuţi de rezultatele interacţiunilor, copilul ocupă un loc central. Existenţa unui copil poartă o semnificaţie pozitivă, însă complică relaţia bidirecţională dintre soţi, transformând-o într-una tridimensională. Copilul îşi exercită influenţa asupra familiei, restructurându-i activitatea, impunând o modificare adaptativă. În condiţii normale acest lucru nu duce la un dezechilibru familial ci doar la o nouă organizare, impusă de ţeluri considerate de părinţi demne de sacrificiile lor.
   Nu doar copilul este cel care influenţează echilibrul familial, mai ales luând în considerare adevărul demonstrat de psihopediatri şi anume că interacţiunea dintre două persoane se schimbă în prezenţa celei de-a treia, chiar dacă este vorba de duplexul mamă-copil, iar persoana care se interpune este tatăl copilului.
    Familiile dezorganizate au în mod caracteristic tiparul de comunicare afectat, echilibrul familiei este sever tulburat de existenţa conflictelor. Alianţele, coaliţiile dintre membrii familiei, ca şi ostilitatea lor au un rol deosebit în direcţionarea comunicării. În situaţiile în care între soţi intervin tensiuni, interacţiunile părinţi-copii au mult de suferit.
   Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar rezultatele disfuncţiei familiale se situează undeva între cei doi poli: hiperprotecţie şi neglijare.
  Tensiunile şi conflictele dintre părinţi şi copii, pot avea intensităţi diferite şi durate variabile distingându-se forme simple, cum ar fi: cearta, neînţelegerea, contrazicerea, refuzul asumării unei obligaţii conjugale sau forme complexe precum agresivitatea fizică, violenţa, plecarea unui partener de la domiciliu.
   Este suficientă o singură carenţă a familiei pentru a afecta planul vieţii psihice a copilului, antrenând o serie de neajunsuri, printre care şi dificultăţi în activitatea lui dominantă; pot apărea traume de natură psihică sau morală, copilul eşuând în stări maladive de natură psihică, în conduite reprobabile.
   Într-o familie dezbinată, în care raportul soţ-soţie s-a destrămat sau este pe cale să se distrugă, copilul, conştientizând drama ce are loc, începe să se frământe, să-şi pună tot felul de întrebări, de probleme cărora nu le găseşte un răspuns favorabil, îşi simte sufletul încărcat, este chinuit de perspectivele sumbre pe care le întrevede. Trepat îşi pierde încrederea în ceea ce reprezenta dragostea, securitatea, liniştea.
  Cercetările arată că există dificultăţi mai mari în cazul copiilor provenind din familii în care soţii convieţuiesc, dar în care predomină neînţelegerile şi certurile, decât în cazul separării celor doi soţi. M.J.Chombart De Lave arăta că în cazul familiilor în care predomină neînţelegerile, certurile, alcoolismul, nervozitatea, copiii pot prezenta tulburări psihomotorii, instabilitate, nervozitate, ticuri, enurezis, manifestări de mânie, opoziţie faţă de părinţi, minciună, comportamente predelicvente precum furtul, fuga de acasă, violenţa. Autorul menţionat pledează pentru separare în condiţiile unor familii în care domină conflictele, în ciuda faptului că va exista o adaptare dificilă a copiilor la noile condiţii de viaţă, la noua configuraţie a familiei în care unul dintre părinţi va lipsi.
   “Copilul necesită dragoste, disciplinare şi obţinerea treptată a unui grad de independenţă. El nu este vinovat dacă nu corespunde expectanţelor părinţilor, dacă copilul “real” nu are calităţile copilului “ideal”. Copilul are dreptul la interacţiuni care să-i asigure siguranţa şi dezvoltarea fizică, comunicarea, educarea trăsăturilor pozitive, înţelegere şi toleranţă.” (Carmen Ciofu)
     Părinţii sunt în primul rând persoane şi apoi părinţi. Ei au drepturi cel puţin egale cu ale copilului în cadrul familiei, au nevoie de respect ca autoritate familială şi ca persoane. Părinţii au dreptul la un timp propriu, la intimitate şi la fericire personală. Relaţia părinţi-copii în cadrul familiei ar trebui să fie un exerciţiu de perfecţiune, dar din păcate există slăbiciuni şi lipsă de armonie în orice cuplu familial. Părinţii acceptă cu uşurinţă că ei nu pot fi perfecţi, dar ar dori nişte copii perfecţi care să le îndeplinească propriul lor ideal moral sau comportamental. Ar trebui ca părinţii să accepte copilul aşa cum este el, cu calităţi şi defecte, să-l iubească şi să-l sprijine necondiţionat.
                                                                                                         Psihoclinique